Articole Criza de personalitate
15 Decembrie 2009 - Valentin Ceafalau
Incercam
de ani de zile sa copiem vinuri si stiluri de vinificatie de la rudele noastre
mai bogate, alea consacrate, care dau ora exacta in „Lumea buna a vinului“. De
cate ori dam peste un vin mai bun de la noi avem meteahna de a-l compara cu
unul celebru din lumea civilizata. „Seamana cu un bordolez“, „Are aciditate de
vin austriac“ sau „Structura acestui vin imi aminteste de vinurile spaniole“.
Ca sa nu mai zic de: „E bomba de fruct, precum vinurile din Lumea Noua!“.
Recunosc, si eu mai folosesc uneori aceste clisee descriptive, insa inainte de
a infiera o oarecare rutina analitica, trebuie sa cautam cauzele ei. Intrati in
malaxorul globalizarii, nu reusim sa ne impunem un stil propriu, care sa dea un
suflu nou vinului romanesc. Ne lipsesc reperele si nu facem nici cel mai mic
efort in a le cauta. Producem pe banda vinuri mediocre, fara sa le dam o
amprenta proprie. De exemplu, Feteasca neagra. Ne mandrim cu acest soi, pe care
il numim national sau „port-drapel“, dar acesta nu poseda nici macar o „fisa
tehnica“ coerenta si constanta. V-ati intrebat cum arata o Feteasca neagra cu adevarat?
De ce acesta nu va ajunge niciodata sa se bata in notorietate cu un Tannat sau
un Malbec, soiuri care pana acum au consacrat tari precum Uruguay, respectiv
Argentina? Nu neg ca sunt unele vinuri exemplare din acest soi, dar tiparul
difera de la un producator la altul. Cum putem vorbi de tipicitate, daca nici macar
nu sunt doua vinuri Feteasca neagra care sa intruneasca macar trei
caracteristici comune? Cand spui „coacaze negre, menta si condimente“, cu
siguranta te gande sti la un Cabernet Sauvignon. Sauvignon-ul blanc se bucura
chiar de o caracterizare mai plastica, cu al lui „pipi de pisica“. Dar Feteasca
neagra? Unii, ca „pruna afumata“, altii vorbesc despre „piper macinat“, altii
despre te-miri-ce fructe de padure. Aceasta inconstanta calitativ- senzoriala
nu face decat rau soiului, obligandu-l sa ramana la stadiul de promisiune.
Poate ca raspunsul nu sta in soiurile autohtone. Multe tari vinificatoare au reusit sa confiste soiuri cu renume si sa si le insuseasca ca fiind ale lor (vezi Argentina cu Malbec, Uruguay cu Tannat, Chile cu Carmenere, Africa de Sud si Australia cu Shiraz). Cum au reusit? Pai, au dat acestor vinuri acel zvac definitoriu, particularitatea care le-a propulsat spre lumina. Au pariat pe terroir si au castigat. Omul a sfintit locul, iar locul, vinul. In perioada comunista, vinurile romanesti aveau cautare pe piata externa, mai ales pe imensa piata estica, pentru ca erau diferite. Erau dulci, fructoase, aromate si usoare. Nu stiu ce nivel calitativ aveau, dar macar existau particularitati! Moda s-a schimbat, inclusiv pe piata estica, iar trendul vinurilor dulci si aromate a apus. Ramasi fara repere, producatorii romani orbecaie in continuare in mediocritatea gusturilor, imitand vinuri de afara. Pacat, pentru ca potential exista!
Solutia sta atat in soiurile autohtone, cat si in terroir. Cumulate, ele trebuie exploatate cu mai mult curaj si cu mult mai multa perseverenta. Este cat se poate de adevarat ca traim intr-o epoca a „marilor descoperiri“ de drojdii si enzime cu ajutorul carora se produc niste vinuri mai deosebite. Dar nu unice! Acestea sunt, dupa cum spune colegul meu de rubrica, mai mult facute, decat nascute. Personalitatea unica a vinurilor (sau a cupajelor de traditie sau de inspiratie) deriva din trei elemente foarte importante, care se justifica reciproc: calitatea, particularitatea si identitatea.
Adauga comentariu
